medicamente- plante.ro

Plante cu litera G, H, I

IENUPARUL (Juniperus communis L.)

Alte denumiri pentru ienupar:


Se cunoaşte şi sub numele de anaperi, boabe de brad, brădişor, enibahar, jneapăn etc.

Descriere aspect ienupar:


Este un arbust foarte bogat ramificat, care ajunge în jur de 1—2 m înălţime. Frunzele sunt aciculare şi aşezate cate trei în verticil la acelaşi nivel. Sunt pungente. Florile sunt unisexuate, mascule şi fe­mele, din cele femele luand naştere un fruct fals, un fel de boabă falsă de culoare brună-violetă, brumată. Aceasta prezintă la polul opus inserţiei o formaţiune ca o mică stea cu trei braţe. Planta creşte în palcuri, alcătuind asociaţii caracteristice în zona colinară şi pană în zona alpină.

Recoltare si continut ienupar

De la această plantă se recoltează boabele (Fructus Juniperi sau Baccae Juniperi). Ele se culeg toamna cand sunt complet coapte şi nu se păstrează mai mult de un an, cel mult doi.
Boabele de ienupăr conţin ulei volatil, bogat în hidrocarburi ciclice şi sesquiterpenice, principii amare ca iuniperina, substanţe proteice, acizi organici, substanţe rezinoase etc.

Ienupar - proprietati terapeutice:

Se foloseşte ca diuretic, în boli de sto­mac, carminativ, antireumatic, hipotensiv, expectorant, boli ale vezicii urinare, retenţie urinară în ascită etc.
Nu se vor depăşi dozele prescrise deoare­ce excesul poate da naştere la hemoragii intestinale şi urinare cu sange.

Administrare:

  1. Infuzie: se toarnă peste o linguriţă de boabe uscate, o ceaşcă de apă în clocot. Se acoperă şi se lasă în repaus 15—20 de minute după care se strecoară şi se bea această cantitate în mai multe reprize în timpul unei zile. Se foloseşte ca diuretic, în ascite, ca antireu­matic, ca antidiabetic, în acnee şi eczeme. Peste 2 linguriţe de boabe uscate se toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă 15 — 20 de minute apoi se strecoară şi se iau cate 3—4 linguri pe zi în ascită, cadiuretic, antireumatic, litiază renală şi vezicală, precum şi în afecţiuni pectorale.
  2. Decoct: se pune să fiarbă 30 g coaja şi ramuri tinere de ienupăr  într-un litru de apă. Se bea 1—2 ceşti pe zi ca diuretic.
  3. Ceai: se face un amestec din boabe de ienupăr, coada calului, mătase de porumb şi cozi de cireşi. Se foloseşte o lingu­riţă la o ceaşcă de apă în clocot, o ceaşcă dimineaţa şi seara ca diu­retic în boli de rinichi şi vezică urinară, precum şi în cazuri de infecţii urinare.
  4. Tinctură: se face o tinctură punand să macereze 10 g fructe uscate de ienupăr într-o sută de ml alcool concentrat. Cu aceasta se fac frecţii în dureri reumatice, precum şi ca întăritor al rădăcinii pă­rului.
  5. Boabele: mestecate în gură cate 2—5 pe zi stimulează pofta de mancare, înlătură mirosul neplăcut din gură, este un uşor diuretic şi înlătură arsurile de pe piept şi de pe tractusul gastro-intestinal.
  6. Vin: se fierbe o lingură de boabe de ienupăr într-o jumătate de litru de vin. Se lasă acoperit pană se răceşte şi se bea în mai multe reprize ca diuretic, în litiază renală. A se evita abuzurile.
  7. Inibaharul: se prepară din boabe de jenupăr zdrobite care se pun la macerat în apă. Prin fermentarea acestora se obţine o băutură alcoolică ce se poate întări prin adăugare de zahăr în timpul fermentaţiei.
    După terminarea procesului de fermentaţie, produsul se distila.
  8. Baie: se face punand 2—3 kg ramuri şi o mană plină de boabe de jenupăr la 10 litri de apă. Se toarnă în cada de baie în care apa să nu depaseasca de 37°. Este bună în reumatism, gută şi stimu­lează circulaţia periferică.
  9. Ceai: se face un amestec din cate două părţi de boabe de jenu­păr şi cimbrişor şi cate o parte de cimbru şi rozmarin. Din aceasta o linguriţă de la cană de apă se fierbe pană dă un clocot apoi se stre­coară. Este foarte bun în boli ale aparatului urinar.
  10. Macerat: se pun la macerat în apă rece un amestec de boabe de jenuper, coada şoricelului şi rozmarin. Se lasă la temperatura din bucătărie timp de 7—10 zile, apoi se strecoară. Cu soluţia obţinută se fac frecţii pe cap pentru combaterea căderii părului.
 

IZMA BUNĂ (Mentha piperita L.)

Alte denumiri pentru izma:


Se cunoaşte şi sub numele de broşniţă, camfor, ghiazmă, izmă de grădină, izmă de leac, mintă, nintă etc.


Descriere aspect  izma:


Este o plantă ierboasă perenă, avand o tulpină subterană din care iau naştere numeroşi stoloni, de pe care se ridică tulpinile aeriene patrunghiulare, ramificate, verzi sau roşiatice. Frunzele alterne, ianceolate. Florile mici, roze-liliachii, alcătuiesc verticile la extremita­tea tulpinilor şi ramurilor. Intreaga plantă exală un miros caracte­ristic, răcoritor. Este o plantă hibridă care se cultivă pentru nevoi industriale (avand largi utilizări în industria alimentară şi cosmetică) precum şi pentru întrebuinţări medicinale.

Recoltare si continut izma:

De la această plantă se fo­losesc frunzele (Foliuni Menthae piperitae) care se culeg în pe­rioada iunie-septembrie.

Conţin ulei volatil bogat în mentol, alături de tanin, flavonozide, principii amare, polifenoli etc.

Izma - proprietati terapeutice:

Intern se foloseşte în disfuncţii hepatice, afecţiuni digestive, greţuri, ca antiastmatic, antidiareic, antiseptic etc.
Extern se foloseşte în dureri de cap, ci­catrizant, la prepararea unor produse de igienă (pastă de dinţi, apa de gură etc).

Prezenţa mentolului poate să dea stări de intoxicaţii atunci cand se abuzează. Aceasta se mani­festă prin dureri abdominale, greaţă, vomă, încetinirea respiraţiei, asfixie şi în cazuri extreme chiar moarte.

Administrare:

  1. Infuzie: peste o linguriţă de frunze de mentă sfăramate se toarnă o ceaşcă de apă fierbinte. Se lasă în repaus 20—30 minute. Se bea îndulcit după dorinţă. Se foloseşte în disfunc­ţii hepatice, boli de stomac, în caz de balonări această infuzie se bea în loc de apă  (este contraindicată în ulcer).
  2. Clismă: se folosesc 16—20 g frunze de izmă uscate care se fierb într-un litru de apă. Se fac clisme călduţe în cazuri de viermi intes­tinali.
  3. Baie: peste 200 g frunze se toarnă 3 1 de apă în clocot. Se lasă 15—20 de minute după care se toarnă în cada cu apă caldă care să nu depăşească 37°. Se fac băi de cate 15—20 minute, care au acţiune reconfortantă.
  4. Unguent: se pun 10 g frunze de mentă într-un litru ulei, se lasă mai multe săptămani după care se strecoară şi se păstrează în sticle închise la culoare, bine astupate. Se poate folosi ca picături în ureche la inflamaţii ale acesteia, ca frecţii în dureri reumatice.
  5. Oţet: prin macerarea plantei se obţine oţetul aromatic de mentă, foarte bun ca inhalant în dureri de cap şi guturai. Se mai poate plă­mădi şi în rachiu fiind un bun apetisant, dar în acelaşi timp şi un bun remediu de frecţie în caz de prurit, mai ales la oamenii în varstă.

 

 

IZMA CREATA (Mentha crispa L.)

Alte denumiri pentru izma creata:


Se cunoaşte sub numele de creaţă, diană, giugiumă creaţă, iarbăcreaţă, izmă bătranească, izmă de grădină, mintă creaţă etc.

Descriere aspect izma creata:


Este o plantă ierbacee perenă, avand frunzele foarte încreţite şi cu marginea dinţată. Aceste frunze sunt lipsite de peţiol. Florile sunt mici, roze-liliachii şi formează verticile de la baza frunzelor din zona de varf a tulpinii şi a ramurilor. Intreaga plantă are un miros aromatic, care este caracteristic. Şi aceasta este o plantă hibridă (ca şi izma bună) şi se cultivă frecvent prin grădinile ţă­răneşti, alături de busuioc şi alte plante specifice poporului roman.

Recoltare si continut izma creata:

De la izma creaţă se folosesc frunzele (Folium Menthae crispae) dar şi ramurile. Recoltarea se face înainte de înflorire. Conţin ulei volatil (bogat în carvonă), tanin, principii amare etc.

Izma creata - proprietati terapeutice:

Planta se foloseşte intern: colagog şi coleretic, în colici abdomi­nale, greaţă, tuse etc.
Extern se foloseşte în tratamentul rănilor şi în cosmetică.

Administrare:

  1. Infuzie: o linguriţă de izmă creaţă se tratează cu o ceaşcă de apă clocotită. Se lasă 18—20 minute, se filtrează şi se beau 1—3 ceşti pe zi în boli de ficat (ca şi menta bu­nă este contraindicat în caz de ulcer gastric).
  2. Tonic aperitiv: se plămădeşte izma creaţă în alcool timp de 2—4 zile. Se strecoară şi se bea ca aperitiv cate un păhărel înainte de mancare. Stimulează peristaltismul intestinal.

Excesul de izmă creaţă dă unele stări de iritaţie a tubului diges­tiv, crampe, chiar o slăbire a sistemului nervos central.

 

INUL (Linum usitatissimum L.)

Alte denumiri pentru in:


Denumită şi in de fuior şi in de sămanţă, după cum tulpina este ramificată sau neramificată.

Descriere aspect in:


Planta ajunge la înălţimea de 60—100 cm cu frunze mici lanceolate, dispuse altern. Florile sunt solitare albastre-azurii şi cad repede, încă în dimineaţa zilei cand au înflorit. Fructul este o capsulă globuloasă, conţine seminţe mici, turtite cu suprafaţa lucioasă.
Inul este o plantă cultivată fie pentru industria textilă (inul de fuior), fie pentru scopuri medicinale (inul de sămanţă).

Continut in:

De la această plantă se folosesc în medicină seminţele care se culeg la com­pleta lor maturitate. Conţin ulei sicativ, heterozide cianogenetice (linamarozida), mucilagii etc.

In - proprietati terapeutice:

Se foloseste intern ca laxativ, in combaterea tusei, inflamaţii ale tubului digestiv şi ale căilor urinare. Extern se foloseşte mai ales sub formă de făină de in.

In tratamentul cu seminţe de in, prezenţa linamarozidei poate da naştere la intoxicaţii ce se manifestă prin reducerea posibilităţii de oxi­genare a globulelor roşii ceea ce duce la crampe sau chiar la paralizii. Se intervine cu laxative şi vomitive  precum şi cu stimulente respiratorii şi cardiace.

Administrare:

  1. Seminţe întregi se înghit 10—12 g (1 — 2 linguri) pe zi, cu efect în inflamaţiile tubului digestiv.
  2. Infuzie: peste o lingură de seminţe se toarnă un pahar de apă caldă, se lasă în repaus, apoi se strecoară. Se bea 1—2 căni pe zi în inflamaţii ale tubului digestiv şi a căilor urinare.
  3. Cataplasme: se macină seminţele de in, obţinandu-se o făină care se amestecă cu alte ingrediente -  după caz — pentru a se face un aluat ce se aplică pe locul dureros, pe contuzii etc. Se reco­mandă ca pentru cataplasmă să nu se folosească o apă calcaroasă deoarece aceasta nu inhibă mucilagiul.
  4. Făină de in: în amestec cu miere de albine se pune pe răni deschise.
  5. Uleiul de in: în amestec cu apa de var dă un preparat care vindecă arsurile recente.

 

 

IENUPARUL (Juniperus communis L.)

Alte denumiri pentru ienupar:


Se cunoaşte şi sub numele de anaperi, boabe de brad, brădişor, enibahar, jneapăn etc.

Descriere aspect ienupar:


Este un arbust foarte bogat ramificat, care ajunge în jur de 1—2 m înălţime. Frunzele sunt aciculare şi aşezate cate trei în verticil la acelaşi nivel. 

 Florile sunt unisexuate, mascule şi fe­mele, din cele femele luand naştere un fruct fals, un fel de boabă falsă de culoare brună-violetă, brumată. Aceasta prezintă la polul opus inserţiei o formaţiune ca o mică stea cu trei braţe. Planta creşte în palcuri, alcătuind asociaţii caracteristice în zona colinară şi pană în zona alpină.

Recoltare si continut ienupar

De la această plantă se recoltează boabele (Fructus Juniperi sau Baccae Juniperi). Ele se culeg toamna cand sunt complet coapte şi nu se păstrează mai mult de un an, cel mult doi.
Boabele de ienupăr conţin ulei volatil, bogat în hidrocarburi ciclice şi sesquiterpenice, principii amare ca iuniperina, substanţe proteice, acizi organici, substanţe rezinoase etc.

 

Ienupar - proprietati terapeutice:

Se foloseşte ca diuretic, în boli de sto­mac, carminativ, antireumatic, hipotensiv, expectorant, boli ale vezicii urinare, retenţie urinară, în ascită etc.

Nu se vor depăşi dozele prescrise deoare­ce excesul poate da naştere la hemoragii intestinale şi urinare cu sange.

Administrare:

  1. Infuzie: se toarnă peste o linguriţă de boabe uscate, o ceaşcă de apă în clocot. Se acoperă şi se lasă în repaus 15—20 de minute după care se strecoară şi se bea această cantitate în mai multe reprize în timpul unei zile. Se foloseşte ca diuretic, în ascite, ca antireu­matic, ca antidiabetic, în acnee şi eczeme. Peste 2 linguriţe de boabe uscate se toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă 15 — 20 de minute apoi se strecoară şi se iau cate 3—4 linguri pe zi în ascită, cadiuretic, antireumatic, litiază renală şi vezicală, precum şi în afecţiuni pectorale.
  2. Decoct: se pune să fiarbă 30 g coaja şi ramuri tinere de ienupăr  într-un litru de apă. Se bea 1—2 ceşti pe zi ca diuretic.
  3. Ceai: se face un amestec din boabe de ienupăr, coada calului, mătase de porumb şi cozi de cireşi. Se foloseşte o lingu­riţă la o ceaşcă de apă în clocot, o ceaşcă dimineaţa şi seara ca diu­retic în boli de rinichi şi vezică urinară, precum şi în cazuri de infecţii urinare.
  4. Tinctură: se face o tinctură punand să macereze 10 g fructe uscate de ienupăr într-o sută de ml alcool concentrat. Cu aceasta se fac frecţii în dureri reumatice, precum şi ca întăritor al rădăcinii pă­rului.
  5. Boabele: mestecate în gură cate 2—5 pe zi stimulează pofta de mancare, înlătură mirosul neplăcut din gură, este un uşor diuretic şi înlătură arsurile de pe piept şi de pe tractusul gastro-intestinal.
  6. Vin: se fierbe o lingură de boabe de ienupăr într-o jumătate de litru de vin. Se lasă acoperit pană se răceşte şi se bea în mai multe reprize ca diuretic, în litiază renală. A se evita abuzurile.
  7. Inibaharul: se prepară din boabe de jenupăr zdrobite care se pun la macerat în apă. Prin fermentarea acestora se obţine o băutură alcoolică ce se poate întări prin adăugare de zahăr în timpul fermentaţiei.
    După terminarea procesului de fermentaţie, produsul se distila.
  8. Baie: se face punand 2—3 kg ramuri şi o mană plină de boabe de jenupăr la 10 litri de apă. Se toarnă în cada de baie în care apa să nu depaseasca de 37°. Este bună în reumatism, gută şi stimu­lează circulaţia periferică.
  9. Ceai: se face un amestec din cate două părţi de boabe de jenu­păr şi cimbrişor şi cate o parte de cimbru şi rozmarin. Din aceasta o linguriţă de la cană de apă se fierbe pană dă un clocot apoi se stre­coară. Este foarte bun în boli ale aparatului urinar.
  10. Macerat: se pun la macerat în apă rece un amestec de boabe de jenuper, coada şoricelului şi rozmarin. Se lasă la temperatura din bucătărie timp de 7—10 zile, apoi se strecoară. Cu soluţia obţinută se fac frecţii pe cap pentru combaterea căderii părului.
 
Pagina 1 din 4